Artistul de vineri – Konstantin Makovsky

220px-Konstantin_Makovsky-Self-Portrait-1856Pictorii ruși sunt mai puțin cunoscuți, așa încât azi ne-am propus să vă prezentăm lucrările unui pictor celebru în epoca sa, numit Konstantin Makovsky. Acesta a fost unul dintre reprezentanții de seamă ai așa-numitei arte academice, picturile sale prezentând o Rusie idealizată, dusă la perfecțiune.

Cu studii la academiile de artă din Moscova și Sankt Peresburg, Makovsky a fost influențat în lucrările sale ca și mulți alți artiști, de călătoriile pe care le-a întreprins. O influență majoră au avut vizitele în Franța, Egipt și Serbia. Arta sa cuprinde lucrări inspirate de istorie, mitologie, dar și din viața zilnică, el făcând parte, la un moment dat, dintr-un curent al pictorilor itineranți (călători). Makovsky a murit ca urmare a unui accident stupid, atunci când trăsura în care se afla a fost lovită de un tramvai electric.

Vă prezentăm câteva dintre lucrările reprezentative:

 

5f03cb379ecfe30a09e880b053129a90A_Boyar_Wedding_Feast_(Konstantin_Makovsky,_1883)_Google_Cultural_InstituteKonstantin_Makovsky_-_Escogiendo_la_noviakonstantin-makovsky-bridePeasant_House-Makovskyportrait-of-an-old-man-1874The Toilet of Venus

 

Advertisements

Geraldine Brooks – Poporul cărții

downloadRomanul Poporul Cărții este una din aparițiile reușite ale Editurii Polirom din primăvara acestui an.

Scriitoarea de origine australiană Geraldine Brooks se inspiră din experiența sa profesională când alege să scrie istoria imaginară a Hagadei de la Sarajevo. Cu acest prilej am aflat că o hagadă este o carte ritualică, o culegere de texte care însoțește masa ce marchează începerea sărbătoririi Paștelui evreiesc.

Hagada de la Sarajevo este unul din cele mai vechi artefacte sefardice, apărută în Barcelona anilor 1350. În calitate de corespondent de război în timpul conflictelor interetnice din Bosnia anilor ’90, Geraldine Brooks a cunoscut orașul Sarajevo și evenimentele cumplite care aproape l-au distrus și a avut ocazia nu doar de a vedea cartea propriu-zisă, ci și intervențiile de consolidare asupra Hagadei, sub protecția ONU.

În Poporul Cărții se împletesc mai multe voci narative, facem cunoștință cu personaje fascinante ale căror destine sunt tulburătoare. Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri temporale, autoarea refăcând în sens invers din punct de vedere cronologic traseul Cărții în orașe și epoci diferite ale Europei. Piesele acestui puzzle de destine și evenimente istorice sunt legate de povestea Hagadei.

Hannah Heath, o restauratoare de cărți medievale de renume, este chemată la Sarajevo în primăvara anului 1996 pentru a face niște intervenții de consolidare a Hagadei aflată în patrimoniul Muzeului Național din oraș. Cartea a fost mulți ani ascunsă și depozitată în condiții improprii păstrării unei relicve atât de vechi.

În timpul operațiilor de restaurare, Hannah găsește indicii interesante, corpuri străine. Pornind de la acestea – o aripă de insectă, urmele unor paftale (închizători) metalice care acum lipsesc, pete roșii pe câteva pagini, particule de sare, un fir de păr alb cu un pic de pigment galben pe o porțiune de pe el – Hannah vrea să afle mai multe informații despre parcursul acestui manuscris de-a lungul secolelor. De aceea, ea va folosi investigații de laborator minuțioase cu instrumente ultramoderne și va atrage implicarea altor specialiști în analizarea mostrelor prelevate. De altfel, aceste indicii pe care vi le-am enumerat mai sus servesc autoarei romanului drept pretext pentru incursiunile episodice în istoria Cărții.

În prima călătorie în timp, rămânem la Sarajevo, dar în anul 1940. Aici facem cunoștință cu Lola, o tânără evreică care este salvată de la deportarea în lagăr de musulmanul Serif Kamal. Curator la Muzeul Național al orașului, el va salva Hagada de tăvălugul nazist care nu dorea doar ștergerea de pe fața pământului a evreilor, ci și a tuturor realizărilor culturale, a edificiilor religioase care le aparțineau, confiscând și distrugând tot ce avea legătură cu ei. În astfel de împrejurări va ajunge între paginile Cărții aripa de insectă.

Pentru a vedea ce s-a întâmplat cu paftalele de argint de pe copertele Hagadei, o altă incursiune în trecut ne poartă în Viena habsburgică în anul 1894. Aici îi întâlnim pe doctorul Franz Hirschfeldt și pe unul din pacienții săi, Florien Mittl. Acesta suferea de o boală rușinoasă și îngrozitoare, dar “la modă” în acea epocă. Netratată la timp, simptomele de care suferă Herr Mittl îl împiedică să ducă o viață normală și să lucreze. În această perioadă trebuie să consolideze legăturile slăbite ale Hagadei, această muncă fiind o corvoadă pentru el și din pricina pornirilor sale antisemite.

Petele roșii găsite de Hannah în timpul lucrării de restaurare sunt analizate spectroscopic și va afla că ele nu sunt doar de vin roșu, așa cum intuise, ci și de sânge. Cum au ajuns ele pe paginile Cărții, aflăm citind povestea prieteniei / dușmăniei dintre inchizitorul Giovanni Domenico Visterini, cenzor, chinuit de patima băuturii și de un secret teribil și spiritualul rabin Iuda Arie care are și el un viciu, un pic mai neobișnuit, raportat la erudiția și personalitatea sa: jocurile de noroc.

Scribul David Ben Soushan și fiica sa, Ruti, care de multe ori își ajuta tatăl în practicarea meseriei intervin și ei în istoria Hagadei, în Tarragona anului 1492. E un an fatidic în destinul sefarzilor: evreii vor fi persecutați, uciși și alungați până la ultimul din Peninsula Iberică, inchiziția spaniolă și regalitatea conlucrând monstruos în acest sens. În această parte a romanului aflăm ce fel de cristale de sare au atins și s-au impregnat în relicva noastră.

Ultima călătorie în trecut ne duce tot în Spania medievală, dar de data aceasta în Sevilla, în anul 1480. Orașul și împrejurimile sunt scena conflictelor armate dintre mauri și catolici. Îl vom întâlni pe autorul picturilor (anluminuri) Hagadei, mai întâi ca sclav în atelierul lui Hoomam (și vom afla și cum a intrat în această robie și cum i-a fost distrusă familia), apoi ca pictor la curtea emirului unde i se încredințează o sarcină neobișnuită. Șederea lui aici va fi scurtă și va ajunge ucenic la doctorul evreu al emirului, Natanel ha-Levi, care are un fiu surdo-mut. Pentru acesta vor fi pictate anluminurile care vor face parte mai târziu din corpul Hagadei.

Poporul Cărții este un roman excelent scris și documentat, foarte interesant datorită informațiilor și imaginilor pe care le creează unor epoci istorice apuse, tradițiilor unor popoare și riturilor religioase evreiești și musulmane. Galeria de personaje este și ea fascinantă, Geraldine Brooks reușind să creioneze personaje credibile, care vă vor impresiona. E o lectură pe care nu trebuie să o ratați și o consider unul dintre cele mai interesante romane citite până acum.

 

Bogdan

Anna Ahmatova – artistul de vineri

anna-akhmatova-great-russian-poet1Rubrica de astăzi o dedicăm poeziei și, nu oricărui poet, ci Annei Ahmatova, cea care a scris despre ororile Gulag-ului și care l-a tradus pe Eminescu în rusă. Anna Ahmatova a fost o voce importantă a literaturii ruse, o prietenă apropiată a lui Osip și Nadeja Mandelștam, Marina Țvetaieva și Vladimir Blok. Ahmatova a trăit perioada cruntă a stalinismului și a scris despre ea în poeziile sale.

Poeziile de dragoste îi sunt inspirate de Pușkin, iar cele religioase de credința puternică în Dumnezeu și de întâlnirea cu părintele Nectarie. Vă propune astăzi câteva dintre poeziile ei:

 

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată…

„Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată
Nici dulce vin, nici apă de izvor.
Săruturi n-om schimba în zori ; o dată
Nu vom privi amurgu-odihnitor.

Ți-e aer soarele, și mie luna,
Dar dragostea ce-o respirăm e una.

Un altul mă-nfășoară-n gingășie,
Cu râsul ei, o alta te-a legat,
Dar spaima ta îmi aparține mie
Și tu, de boala mea ești vinovat.

Mai dese întâlniri nu vom avea,
Căci liniștea ni-e dată doar așa.

Suflarea mea în stihul tău e trează,
Doar glasul tău răsună-n stihul meu.
O, e un rug de care nu cutează
Nici om sa se atingă și nici zeu.
Și dac-ai ști, acum, ce dragi îmi sunt
Aceste buze cu miros de vânt!”

145_16_2014

Scurgerea timpului

„Ce este războiul, ce este ciuma,
Ele se termină repede
Și ele sunt practic condamnate.
Dar cine ne poate proteja de oroarea care
a fost scurgerea timpului când acestea au loc.”

 

Mă gândeam: săraci suntem, n-avem nimic…

„Mă gândeam: săraci suntem, n-avem nimic.
Dar când am prins a pierde una după alta,
Încât fiece zi ne devenea
Una de pomenire,
Începurăm a-nălţa cântări
Despre dărnicii dumnezeişti
Şi încă despre fosta noastră bogăţie.”

5c57a8a3434e094cebe00ae597aeec34

Am și uitat cum se zâmbește…

„Am și uitat cum se zâmbește,
De ger, mi-s buzele de iască.
Murit-a încă o nădejde,
Un cântec nou o să se nască.
Un cântec care, fără voie,
Îmi va porni spre judecată…
Iubirea, însă, n-are voie,
Când știe a cânta, să tacă. ”

 

 

Cei șapte magnifici sau când western-ul se reinventează cu succes

Nu m-am mai uitat de multă vreme la un western… aaaa, cred că din copilărie. Știți de ce? Pentru că Winnetou a fost cartea favorită a copilăriei mele. Așa că mă enervau de fiecare dată western-urile în care indienii americani erau ridiculizați și transformați în personaje negative. Mă rog, nici imaginea idilică construită de Karl May nu era reală, dar o preferam pe aceea în locul celei prezentate de filmele respective în care omul alb era frumos, deștept și mereu câștigător…

Am fost curioasă să văd ce s-a schimbat de-a lungul anilor, așa că m-am uitat la Cei șapte magnifici din 2016. Și mi-a plăcut. Chiar mult. Este clar pe undeva că încearcă să fie corect politic, dar nu deranjează pentru că lumea Vestului era plină de tot felul de inși, de nații și origini diferite. Așa că alăturarea unui om de culoare, a unui asiatic și a unui indian american grupului de aventurieri albi nu este nici exagerată, nici deranjantă, ba dimpotrivă.

Așadar, dacă v-a plăcut Hell on wheels (cum adică nu îl știți?!), o să vă placă și Cei șapte magnifici. Actorii sunt bine aleși, atmosfera Vestului este redată destul de credibil, chiar dacă se face, din nou, rabat la veridicitate când vine vorba de curățenie. Mă bucur că nu au inclus și o poveste de dragoste pentru că nu și-ar fi avut locul, deși Faraday este taaare simpatic. Vincent d’Onofrio este de nerecunoscut și spun asta în sensul bun al cuvântului. Se vede că fiecare actor s-a gândit și a muncit să își construiască personajul. Parcă ți-ai dori, la sfârșit, să știi mai multe despre povestea fiecăruia. Și personajul negativ este interpretat magistral de Peter Sarsgaard, un actor cvasi-necunoscut, dar cu o mobilitate a figurii și interpretării remarcabile. L-ați văzut în The Killing, asta dacă nu ați ratat și acest super serial.

Povestea este clasică și, dacă nu mă înșel prea mult, un remake al filmului din anii ’60 cu Yul Brynner și Steve McQueen în rolurile principale. Onoarea și curajul sunt trăsăturile specifice magnificilor de atunci și de acum, răzbunarea este motorul care pune în mișcare acțiunea. Filmul este plin de împușcături și confruntări specifice Vestului, armele, alcoolul și țigările sunt prezente peste tot, viața nu valorează mult în America acelor ani. Legile Vest-ului sunt simple și, de regulă, judecata vinovatului se face scurt, la fața locului și se termină cu un glonte.

Confruntările sunt spectaculoase, nu devin plictisitoare și te țin cu sufletul la gură până la sfârșit. Eu una, mi-aș fi dorit să supraviețuiască mai mulți dintre magnifici. 🙂 Este un film de week-end care vă va antrena și încânta, aducându-vă aminte de vremurile în care ne visam cowboy sau indieni.

 

 

Diana

Throne of Crescent Moon de Saladin Ahmed

518Z-JkMHnL._SX308_BO1,204,203,200_Una dintre cărțile surprinzător de bune, deși cvasi-necunoscută la noi, Throne of Crescent Moon, a câștigat premiul Locus pentru debut și a fost nominalizată la premiile Hugo și Nebula. Este primul volum dintr-o serie care sper că va continua, pentru că primul volum te face să îți dorești mai mult.

Povestea este interesantă din mai multe motive. Unul ar fi că se întâmplă într-un oraș oriental, ceea ce face ca poveștile, legendele și credințele personajelor să fie mai exotice decât în mod normal. Un alt motiv ar fi faptul că eroii nu sunt toți tineri, ceea ce m-a făcut să răsuflu ușurată după atât de multe romane cu și despre adolescenți fantastici. 🙂

Personajul principal este doctorul Adoulla Makhslood care are drept ocupație vânarea de ființe supranaturale, a ghul-ilor cu precădere. Doctorul este sătul de această ocupație și își dorește să renunțe la ea, dar, din nefericire, este singurul vânător rămas în viață. Ordinul său și-a pierdut din membri, oamenii au cam uitat de fantastic, astfel încât doctorul este singurul care mai știe invocațiile și tot ceea ce este necesar pentru a oferi sprijin celor aflați în fața pericolelor nopții. Pentru această meserie a renunțat la iubirea vieții lui și a trebuit să își ia, acum, la bătrânețe un ucenic, pe Raseed bas Raseed, care este un derviș tânăr cu păreri foarte clare despre ce trebuie și ce nu trebuie să facă un credincios și un vânător de monștri totodată. Pe parcurs are timp să își mai schimbe părerile…

Deși medicul nostru se află în centrul acțiunii, el este ajutat de către alți doi oameni mai în vârstă, un cuplu pitoresc și minunat format din Dawoud Fiul lui Wajeed și Litaz Fiica lui Likami din Republica Soo. Lor li se adaugă o tânără sălbatică și care se poate transforma în animal de pradă, ceea ce se va dovedi o capacitate utilă pe parcursul cărții, dar îi va face și multe probleme și naște gânduri necurate tânărului derviș.

Ceea ce m-a încântat cel mai mult a fost atmosfera de 1001 de nopți pe care autorul o creează. Ce m-a dezamăgit un pic a fost simplitatea soluției găsite, faptul că Răul e pur și simplu Rău, fără complicații și subterfugii. Cred că mi-ar fi plăcut o rezolvare un pic mai complexă pentru că, probabil, așa m-au învățat alte romane fantasy. Cartea merită citită și sper să fie tradusă pentru că spune o poveste frumoasă și caldă plasată într-o lume exotică și cu un mare potențial.

Diana

Îngrijirea pielii subrațului

În articolele precedente, am văzut împreună că a folosi variantele de antiperspirante și deodorante comercializate în hypermarket-uri și parfumerii reprezintă un risc serios pentru sănătate, mai ales dacă sunt utilizate pe termen lung și neîntrerupt.

În cele ce urmează, vă voi vorbi despre o îngrijire mai naturală a pielii de la subraț, eficientă, dar în același timp delicată.

Primul pas, absolut firesc și esențial, este menținerea igienei. Orice variantă de deodorant pe care o folosiți, se aplică obligatoriu pe o piele curată, fiind recomandată o rutină de igienizare zilnică a axilelor. Nu doar pentru pielea din această zonă, ci pentru spălarea pielii de pe tot corpul sunt recomandate săpunuri solide sau lichide care să aibă un pH apropiat de cel al pielii (5,5), fie un pH neutru (maximum 7). Săpunurile obișnuite tind să fie prea acide și înlătură bariera hidrolipidică naturală care protejează pielea, sensibilizând-o. Un efect secundar nedorit este și cel de proliferare a bacteriilor pe zonele unde a fost aplicat, inclusiv ale celor cauzatoare ale mirosului accentuat de transpirație.

Vă sfătuiesc să căutați îndeosebi săpunuri din uleiuri și unturi vegetale saponificate de măsline, migdale, cocos, shea și cacao, care curăță delicat și hidratează intens pielea. Majoritatea săpunurilor din comerț conțin ulei de palmier care nu are proprietăți de îngrijire deosebite, dar este foarte ieftin. Din păcate, nu e nici ecologic: mii de hectare de păduri tropicale sunt arse și defrișate anual pentru a extinde terenurile agricole necesare cultivării palmierilor.

Un alt aspect important în igienizarea pielii axilelor îl reprezintă epilarea. Pentru că doamnele și domnișoarele fac cu pricepere acest lucru sau merg la saloane și știu ce metode li se potrivesc cel mai bine în ceea ce privește rezultatele finale, nu voi intra prea mult în detalii. Deși, am observat oripilat că există un trend “au naturel”, în care femeile fac paradă cu “tufele” de la subraț, inclusiv celebrități ca Madonna, Miley Cyrus, Drew Barrymore, Britney Spears și Julia Roberts. Până la urmă, e o chestiune de gusturi și cultură, mie trebuie să recunosc că nu-mi plac axilele păroase la doamne…

Epilarea pielii subrațului nu are doar rol estetic, ci și unul care îmbunătățește mult igiena personală. Fiind “defrișată”, pielea este mai bine aerisită, temperatura axilelor e mai scăzută și bacteriile se înmulțesc mult mai greu pe o piele epilată. În final, cantitatea de transpirație este mai redusă și mirosul ei mai puțin înțepător.

Mai greu este a-i convinge pe domni să îndepărteze părul de prisos, deși ar fi categoric în avantajul lor. Principalele obiecții sunt legate de percepția celor din jur (temerea de a nu fi percepuți ca fiind efeminați), apoi de dificultățile de întreținere a unei pieli cu aspect sănătos. Bărbații au o pilozitate corporală mai accentuată, firele fiind mai dese și mai groase, existând un risc de iritare a pielii după epilare mai mare decât la femei. Vestea bună, domnilor, este că nu trebuie să deveniți atât de drastici sau radicali în ceea ce privește igiena axilelor! Dacă nu doriți să vă radeți la subsori, procedeul cel mai la îndemână, părul de aici poate fi scurtat cu un aparat de tuns care are piepteni reglabili pentru lungimi diferite ale firelor, în funcție de preferințe. Acum se găsesc, special pentru domni, aparate de tuns inclusiv pentru scurtarea și întreținerea bărbii sau chiar pentru tunderea sau raderea electrică a părului corporal, netrebuind să fii sportiv de performanță pentru a folosi așa ceva.

Pentru părul de la subraț, regula este foarte simplă: mai scurt e mai bine! Dacă vă faceți curaj să-l radeți, este bine să folosiți un aparat de ras sau un “bic” doar pentru această zonă. Ca și la bărbierit, pielea trebuie spălată în prealabil cu apă călduță și un săpun delicat, acesta ajutând la înmuierea părului și deschiderea porilor. Folosirea unui gel sau a unei spume de ras este obligatorie pentru protejarea pielii și o bună glisare a lamei. Aveți grijă ca pielea să fie bine întinsă, iar mișcările aparatului trebuie să fie line, cu o presiune foarte ușoară pe piele și, de preferat, sensul de deplasare a lamelor să fie de sus în jos sau, și mai bine, doar în sensul de creștere a părului. Astfel, riscul de iritare a pielii sau creșterea firelor pe sub ea sunt reduse la minim. Se poate aplica, după această operațiune, o loțiune sau un balsam aftershave fără alcool. Ideal ar fi ca epilarea să o faceți seara, ca pielea să aibă timp să se calmeze până a doua zi dimineață și este suficient să vă radeți la subraț doar o dată pe săptămână sau cel mult de două ori (o dată la 3 zile).

Legat de mirosul transpirației, trebuie să aveți în vedere și faptul că o alimentație bogată în proteine de origine animală, hrana condimentată sau anumite tipuri de medicamente îi pot influența intensitatea, făcând-o mai înțepătoare. Foarte important este să păstrați și un nivel optim de hidratare a organismului.

În “episodul” următor vă voi prezenta variante de deodorante naturale, delicate cu pielea și eficiente în combaterea mirosului neplăcut de transpirație, în funcție de tipul de aplicare: solide, cu bilă sau cu spray natural (fără gaze propulsoare), ca să acoperim toate preferințele. Până atunci, rămâneți sănătoși și frumoși!

Bogdan

 

Adevărul și alte minciuni de Sascha Arango

adevarul-si-alte-minciuni_1_fullsizeEditura Trei ne propune în colecția Fiction Connection un roman care te ține prizonier până la sfârșit. Un thriller un pic neconvențional, cu un psihopat (oare?) care – vrei,  nu vrei – îți devine simpatic, Adevărul și alte minciuni se construiește pe ideea că adevărul nu este unul singur și că, așa cum frumusețea stă în ochiul privitorului, și adevărul ține de persoana care interpretează faptele prin prisma propriilor emoții, experiențe și dorințe.

De fapt, pe asta și mizează Henry Hayden care pune la cale câteva crime care au drept scop să îi facă viața mai ușoară și să îi rezolve câteva probleme neprevăzute. Hayden duce la bun sfârșit crima/crimele perfecte, îmbinând într-un mod fericit planificarea, hazardul și faptele bune realizate din impuls. Norocul lui Hayden pare uneori supralicitat, dar, în același timp, absolut plauzibil.

Cel mai fascinant personaj nu mi s-a părut, însă, Hayden ci soția sa, Martha. Cât știa ea despre trecutul soțului său? Dar despre prezent? Ce a determinat-o să îi cedeze nu doar faima ci însăși toate creațiile sale? Ce a căutat, cu adevărat la Betty? Știa ce urmează să se întâmple? Și-a dorit asta? Arango ne chinuie cu toate aceste întrebări într-un mod care te face să îl urăști și apreciezi în egală măsură.

Arango scrie, așadar, un roman deosebit, un pic cinic, un pic nostim și un pic exagerat. Cu toate acestea cartea te face să îți dorești o continuare. Pe de o parte, pentru că dorești să afli mai multe despre trecutul lui Hayden, pentru că multe întrebări rămân fără răspuns și, pe de altă parte, pentru că Arango răsucește povestea și o întoarce în atâtea feluri, încât reușește să creeze dependență.

Recunosc că romanul m-a prins și m-a amuzat pe măsură. Un psihopat oarecum inocent, Hayden este departe de prototipul criminalului în serie cu care ne-au învățat majoritatea romanelor polițiste. Fără a avea o părere prea bună despre el, având principii și o morală proprii, îmbinând momentele de răutate cu cele de bunătate excesivă, dar care în tabloul general își au rolul lor, Henry Hayden devine irezistibil nu doar pentru personajele din carte, ci și pentru cititor. Îți dorești să știi ce s-a mai întâmplat cu el, ce altă viață a ales să trăiască după terminarea evenimentelor descrise în carte, dacă și-a ucis sau nu mama. Pentru că Henry devine atât de convins de propriile minciuni, încât reușește să se convingă până și pe el însuși că sunt adevărate.

Vă invit să ascultați un fragment din roman care cu siguranță vă va oferi câteva momente de delectare și vă va determina să cumpărați cartea. Enjoy!

Diana

Artistul de vineri

În această vineri nu am ales un artist, ci un eveniment care a fost esențial nu doar pentru lumea creștină, ci și pentru cea a artei: crucificarea lui Hristos. Astăzi vă propunem, așadar, un colaj cu opere de artă ale unor artiști celebri care să vă aducă (poate) mai aproape de semnificația sărbătorii ce urmează.

Salvador Dali

dali_christ_of_st_john_of_the_cross

Lucas Cranach cel Bătrân

Lucas_Cranach_Elder_Altarpiece_of_Sacraments

Matthias Grunewal

Grunewald_Crucifixion

Pietro Perugino

the-galitzin-triptych

Rembrandt

Rembrandt_Harmensz__van_Rijn_073

Bartolome Esteban Murillo

Murillo_Bartolome_Esteban-ZZZ-Crucifixion

Pablo Picasso

PabloPicasso-Crucifixion-1930

Francis Bacon

crucifixion_Francis_Bacon_1933

Diana

Artistul de vineri – Eugen Bratfanof

Unul dintre cei mai apreciați pictori români contemporani este Eugen Bratfanof. Născut la Tulcea, pictorul și profesorul Bratfanof se înscrie prin lucrările sale în curentul suprarealist. El se alătură, astfel, unor alte câteva nume cunoscute cum ar fi Victor Brauner și Jules Perahim în România, dar și Salvador Dali sau Rene Magritte.

Lucrările lui Bratfanof au fost adunate într-un album apărut acum ceva vreme la Pro Editura și Tipografia, cu o prefață de Tudor Octavian. Acesta remarca că suprarealismul artistului este mai degrabă tandru decât întunecat și morbid.

După anii ’90, Eugen Bratfanof a început să ducă lucrări la Galeria Dominus. Se mândreşte mereu cu prima lucrare, în care unul dintre personajele care ascultau muzica la un gramofon nu are mâinile pictate. Pictorul se mândrea: La ce are nevoie să îi pictez mâini dacă poate auzi muzica?

Vă invităm să descoperiți câteva dintre lucrările artistului din această vineri:

 

 

Diana

Aftermath sau cum să pierzi vremea

epy2zt17Aftermath este unul dintre cele mai proaste seriale pe care le-ma văzut anul acesta. Recunosc că m-am uitat la tot sezonul, probabil că din masochism, dar și din curiozitatea de a vedea cât de prost poate fi un serial și povestea pe baza căreia se construiește.

Aftermath este din 2016 și sper să rămână acolo. Serialul ne spune povestea familiei Copeland și modul în care aceasta încearcă să supraviețuiască sfârșitului lumii. Familia este alcătuită din tata Copeland care este, evident, un fel de specialist în civilizații și a modului cum acestea prevestesc sfârșitul lumii. Spun un fel de specialist pentru că este absolut penibil și mai mult bolborosește ceva acolo decât face referințe pertinente, de stai și te întrebi cât de scump trebuie să fi ajuns un documetarist la Hollywood zilele astea.

Dacă tata Copeland este intelectualul familiei, mama interpretată de Anne Heche, este maco-ul familiei. Fostă membră a Air Force, cucoana e plină de sine și este absolut penibilă când face pe-a femeia fatală cu ocazia întâlnirii cu un fost camard. Pe-ni-bi-lă!

Familia este completată de trei copii, un băiat și două fete gemene. una dintre gemene este deșteaptă, cealaltă este să zicem nonconformistă și cum o numește un personaj „funny”. Faptul că sunt gemene determină apelarea la toate clișeele văzute și răzvăzute: care e care, ba se urăsc ba se iubesc, ba una se consideră mai mare și cealalată mai mica…Oricum, probabil că sunt cele mai simpatice din film.

Sfârșitul lumii înseamnă cutremure, explozii solare (al naibii, nu mai există guvern și nu mai emite decât un singur post de radio, dar telefoanele mobile merg bine mersi aproape tot timpul), apariția unor ființe fantastice și a unor indivizi dispuși să profite și în ultimele zile ale Lumii.

Serialul este atât de previzibil încât îți vine să te duci să îi spui tovarășului care a scris scenariul că are nevoie de o reconversie profesională. Actorii sunt atât de falși încât te întrebi dacă au fost plătiți sau e vorba de amatori. Singura idee care mi-a plăcut cât de cât este aceea care susține că universurile paralele se unesc la sfârșitul lumii și de aceea apar o serie de ființe mitologice cum ar fi quetzalcoatl și skin walker-ii.

Finalul este absolut penibil.Sincer, nu mi-aș fi dorit să îl văd pe actorul Louis Ferreira, cunoscut din Breaking Bad și SG Universe, cum ar arăta în mizerie…nespălat, burtos și un pic într-o ureche. Partea cu într-o ureche m-a deranjat cel mai puțin.

În concluzie, vă sfătuiesc să vă uitați la cest serial dacă vreți să fiți masochiști.

 

 

Diana