Chimista de Stephenie Meyer sau idei bune într-un roman prost

chimista_1_fullsizeÎmi plac cărțile polițiste și thriller-ele. Mă relaxează după o zi grea sau mă ajută să fac față unui drum lung și obositor. Mi-am petrecut de multe ori serile în compania lui Miss Marple și Poirot sau a lui Lincoln Rhymes și Kay Scarpetta. Îmi plac atunci când intriga este credibilă, când coincidențele sunt rare și nu salvează o situație neverosimilă.

De aceea am fost curioasă să văd cum și ce poate scrie autoarea seriei Twilight. Cartea nu este nici mai bună, nici mai proastă decât multe altele care mi-au trecut prin mână. Meyer are idei bune, dar mai are mult de lucrat la partea de credibilitate și acțiune. Au fost momente când îmi spuneam la fiecare pagină că sper ca la următoarea să își fi dat seama că e absurd ce scrie și să schimbe direcția și modul de interacțiune al personajelor. Dar, evident, că nu s-a întâmplat așa.

Autoarea construiește un personaj interesant în Juliana Fortis: o femeie torționar care nu mai folosește metodele barbare ale trecutului ci, grație cunoștințelor de chimie, apelează la substanțe chimice care ar face să plângă până și o piatră, dacă ar avea lacrimi. Mi-a plăcut ideea de a alege nume unisex ca Alex sau Chris atunci când închiriază o mașină sau un apartament. Mi-au plăcut gadgeturile pe care le-a inventat personajul pentru a face față într-o lupta cu un adversar mult mai puternic. Nu știu cât de corecte științific sunt informațiile, dar, să fim serioși, e un roman polițist și nu un tom de chimie.

Nu mi-a plăcut, însă, latura telenovelistică a romanului. Înțeleg că trebuia să facă cumva pentru a își aduce personajele împreună, dar totuși… Să te îndrăgostești de o tipă după ce te torturează de urli de durere mi se pare o exagerare a sindromului Stockolm și foarte, foarte greu de înghițit. Să îți descoperi brusc instinctele criminale și să împuști oamenii aproape fără să tresari, iar mi se pare tras rău tare de păr. Și, mai cred că trebuie să se câștige al naibii de bine la CIA de unul dintre personajele din carte să își permită un întreg arsenal și Hummer-uri fără număr. Și toate astea fără ca nimeni să observe. De asemenea, m-am întrebat cum este să dormi în fiecare noapte cu masca de gaze pe față și cât poți face față omenește unui asemenea stil de viață. Supereroi, supereroi, dar nu suntem în benzi desenate ci într-un roman cu pretenții de ancorare în realitate.

Mi-au mai plăcut câinii din carte și numele lor. Chiar mă gândesc să rețin vreo două cum ar fi Khan sau Einstein pentru viitorul meu cățel. Unele dialoguri sunt reușite, la altele îți vine să îi dai palmei autoarei și să o întrebi cum de a putut crede că cineva va înghiți așa ceva.

Cartea lui Meyer este dovada că nu oricine poate construi un thriller credibil, chiar dacă ideile de la care pleacă sunt ok. Cred că mai are mult de lucrat pentru a scrie ceva care să rămână în mintea cititorului mai mult de treizeci de secunde de când a pus cartea jos.

Diana

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s